Norvegia - Drumul Trolilor

Cum e să te gândești la un concediu în Grecia și să ajungi în Norvegia? Foarte tare!:) Planurile inițiale de concediu, nu foarte clar conturate de altfel, erau să facem un concediu în Grecia: puțină plajă, puțină biță, o vizită pe la câte o urmă a trecutului elen... chestii obișnuite. Pe la sfârșitul lui iunie am fost întrebați dacă nu vrem să vizităm Norvegia alături de un alt cuplu drag nouă. Cum să vă explic eu acum: am o cutiuță acolo undeva în mine, în care am îngrămădit niște vise de a vizita anumite locuri, de a face anumite lucruri, undeva, cândva, când s-o ivi momentul. Spun vise, pentru că nu sunt intenții bine definite, sunt mai degrabă dorințe vagi apărute în urma lecturării unui articol sau a unei cărți, a unei povești cu cineva, a unor imagini, etc. Din când în când, absolut aleator și fără a face conștient ceva pentru a transforma unul din aceste vise in realitate, apare o cheiță care deschide cutia și mai lasă câte un vis să evadeze și să se întâmple. Așa a fost și cu concediul de anul acesta. Doar că au evadat două vise: unul Norvegia și al doilea de a călători într-o autorulotă. :D

Pe la mijlocul lui septembrie am pornit din Suedia într-o autorulotă înspre Norvegia. Am luat-o înspre nord până la Geineger, am coborât încet până la Kjerag si apoi ne-am întors în Suedia. Autorulota închiriată era un model mai vechi, dar exceptând faptul că avea o fisură la ceva țeavă, motiv pentru care pierdeam apa pe drum (lucru pe care l-am descoperit a doua zi), și-a facut bine treaba. Asta și datorită iubitului meu care a condus-o exemplar, în ciuda faptului că avea o lățime de peste 2 m și lungime de 6m+, iar drumurile pe care am circulat erau foarte înguste, cu o singură bandă, (într-o parte aveam stânca în cealalată hăul), iar tirurile circulau cu o viteză de speriat în condițiile date.

Deci ne-am pornit la drum din Suedia. Aveam de străbătut vreo 800 de km până la Trollstigen- Drumul Trolilor. După o zi de mers pe drum în care ne-am oprit doar ca să mâncăm la câte un rastplatz, să facem câte o poză pe ici colo sau să alimentăm mașina cu motorină și pe noi cu câte o cafea, am ajuns pe la 21.15 minute, pe ploaie, în Trollveggen camping. Recepția închisă de 15 minute, dar oameni de treabă, ne-au spus că ne putem caza unde găsim loc și ne vedem dimineață. Zis și făcut! Ne-am căutat un loc, ne-am făcut repede ceva de mâncare, am mai stat la o poveste scurtă, îndulcită de un pahar de vin și ne-am pus la somn.

Dimineața, când am ieșit din mașină să merg la duș am rămas cu gura căscată: campingul era înconjurat de munți, care mi se păreau foarte înalți pentru simplul motiv că erau foarte aproape. Ce m-a impresionat și mai tare era faptul că datorită dansului norilor: când sus, când jos, când se deschideau în stânga când în dreapta, peisajul era mereu în schimbare. În cele două ore, cât ne-a luat să facem duș, să mâncăm, să ne bem liniștiți cafeaua și să ne pregătim de plecare (eram totuși în concediu :D) peisajul din jurul nostru era mereu altul: acum vedeam doar căbănuțele de lemn acoperite cu iarbă, de la capătul aleii, mai târziu piscul înalt al muntelui din dreapta, ca apoi să vedem întreg versantul din stânga campingului....

Am plecat încărcată de entuziasm și încă sub efectul halucinant al peisajului acestui camping și în vreo câțiva kilometri de drum printre munți îmbrăcați în haine tomnatice (roșiatice-aurii-maronii-verzui) am ajuns în Trollstigen Camping & Gjestegard, unde troli de tot felul ne-au întâmpinat veseli, îmbiindu-ne să le facem fotografii, să cumpărăm înghețată sau suveniruri.

De aici și până  în parcarea de la baza Trollstigen - Drumul Trolilor (mulți români îi spun Transfăgărășanul Norvegiei) nu a mai fost mult. Zeci de turiști se minunau de platoul ce se deschidea în fața lor. Trollstigen e un drum șerpuit, îngust, cu multe curbe în ac de păr, înclinat și care trece în calea lui până în vârf peste două cascade ( noi l-am străbătut de la bază înspre vârf și ne-a impresionat, dar cred că cei care l-au parcurs invers au avut nivelul de adrenalină super high datorită adâncimii văii care se deschidea în fața lor ). A urmat din nou secțiunea de căscat gura și ochii :D și de  făcut poze. 

Ca să facem puțină mișcare (să ne dezmorțim mușchii după ziua precedentă pe care am petrecut-o mai mult în mașină), am ales să parcurgem unul din traseele indicate pe tăblița din parcare. Am spus că 1.5 km e prea puțin, hai să-l facem pe cel roșu de 2,3 km, asta pe considerentul că e un traseu care se termină exact unde a început.

Dar n-a fost așa, traseul ales de noi, avea o bifurcație la un moment dat, și varianta aleasă de noi te ducea până sus, unde se termina Trollstigen-ul. Plini de entuziasm și dornici de mișcare și puțină adrenalină, ne-am dat seama de acest lucru abia pe la mijlocul drumului. :) Traseul a fost foarte frumos! La început drumul era o potecă îngustă și șerpuitoare printre copăcei, cu trecere peste un râu, pe un podeț de lemn mișcător :). A continuat apoi printre bolovani și pietre căzute de pe stâncă, pentru ca apoi să devină o potecuță greu vizibilă care urca încet, uneori abrupt, înspre apele învolburate ale cascadei Stigfossen (cea mai mare și mai spectaculoasă cascadă de pe Trollstigen). S-a despărțit apoi de albul spumegând al cascadei, urcând pe niște trepte săpate în stâncă și asigurate cu lanțuri, ca în caz de nevoie să te poți agăța de ele. La un moment dat s-a intersectat cu drumul asfaltat și a continuat pe aici o perioda scurtă, până când s-a ascuns din nou, șerpuitor printre jnepeni, mușchi, tufe de afin și merișoare, multe stânci căzute, pâraie mărunte. Și a ținut-o tot așa până în vârf, de unde începeau să se prăvale apele cascadei Stigfossen.

Pe la mijlocul traseului ne-am dat seama că drumul continuă până sus, iar mașina e jos. Ne-am împărțit: unii am ales să continuăm drumul pe jos fermecați de acesta, alții s-au sacrificat și s-au întors după mașină. Emoțiile trăite de ei urcând Drumul Trolilor cu curbele lui înguste și foarte strânse într-o mașină lată, lungă și nu cu foarte mulți cai putere au îndulcit puțin regretul de a nu urca pe jos.

Ajunși în vârf cu toții, ne-am bucurat ochii cu alte priveliști tăietoare de suflu. Norvegienii au un simț al arhitecturii și un respect față de natură pe care nu le-am mai întâlnit. Cafeneaua care se află în parcarea din vârf, modul în care  e terasată apa râului care se varsă în cascadă, cele 3 terase construite pentru ca turiștii să se poată bucura de spectacolul zonei, toaletele (sunt un must, mai ales cea a bărbaților) și buticurile cu suveniruri au un design care parcă face parte din peisajul natural. Liniile construcțiilor nu deranjeaza, nu blochează privirea, sunt atât de firești și de naturale. Materialele alese și culorile folosite se îmbină perfect cu peisajul.

Cele 3 terase  fie ajung deasupra cascadei Stigfossen sau a drumului săpat în stâncă, fie îți oferă un spectacol feeric al văii care se întinde până departe.

Am plecat de aici fermecați, lăsând în urma noastră Drumul trolilor, Arhiepiscopul, Regele și Regina - cele trei piscuri care se înalță în partea dreaptă a parcării din vârf, și care rușinoși abia își arătau fețele printre faldurile norilor.

Drumul a continuat să fie spectaculos prin culoarea pădurilor, prin semeția stâncilor din care se iveau zeci de cascade, prin casele cuminți și roșiatice, care se iveau pe ici - colo până la Valldal unde ne-am întâlnit cu marea. :)

P.s. Va urma! :)