Vreau iar 18 ani!
Pana acum vreo cativa ani daca ma intrebai rapid cati ani am, iti raspundeam la fel de repede: 18. Si asta nu dintr-o cochetarie sau ca sa te "impresionez", ci pur si simplu pentru ca sufletul meu avea 18 ani. Dupa ce ma fastaciam de raspunsul dat, stateam, faceam niste calcule si abia apoi aflam amandoi varsta mea reala.
Si era tare bine! Pentru ca ma simteam libera, zburam, nu-mi sta nimeni si nimic in cale. Am facut o greseala, asta e! Am timp suficient sa o iau de la capat, iar si iar. Si ce conta daca eu de fapt aveam 25 sau 32 de ani. Sufletul meu era de 18 ani. Traia, visa si iubea ca unul de 18 ani.
Undeva pe drum am imbatranit brusc. Si nu m-am oprit la varsta reala, ci undeva pe la 65-70 de ani. Si nu! Nu zic ca e rau sa ai 65 de ani. E rau sa ai 35...37....38 de ani si sa te simti de 70. Sa te gandesti ca e prea tarziu pentru tine sa mai sari cu parasuta; sa strigi cat te tin plamanii fara sa-ti pese de ce zice lumea; sa sari in baltile de pe drum pana te uzi leoarca, fara sa-ti pese de donsoarele de peste drum care se uita la tine ca la o nebuna; sa razi cu gura pana la urechi la bancul porcos, pe care tocmai ti l-a zis un prieten, fara sa te gandesti ca ti se vad gingiile goale in locul in care alta data aveai masele....
70 de ani... Asa ma simt acum! De ce si cand am imbatranit atat, nu stiu! Poate ca rutina cotidianului, poate presiunile pe care mi le-am autoindus ca pot mai mult si mai mult, poate deceptiile cand lucrurile nu au iesit cum am vrut eu.
Poate m-a ajuns din urma gura lumii si-n loc s-o trimit in treaba ei, am lasat-o sa intre! Desi nu m-am indepartat prea mult de linie, am mers intotdeauna pe langa ceea ce societatea considera normal si de dorit de la un om de varsta mea. Sa fi reusit toate barfele curioase ale babelor de pe drum sa se strecoare in sufletul meu ca niste bolovani si sa mi-l garboveasca incetul cu incetul?
Nu stiu si nu cred ca mai conteaza. Ce stiu e ca vreau iar 18 ani!
Poate ca tot ce trebuie sa fac e sa ma scutur o data strasnic asa ca baba Dochia, sa scap de cele 12 cojoace grele si sa raman iar in pielea celei de 18 ani!
Mai povestim....
Si era tare bine! Pentru ca ma simteam libera, zburam, nu-mi sta nimeni si nimic in cale. Am facut o greseala, asta e! Am timp suficient sa o iau de la capat, iar si iar. Si ce conta daca eu de fapt aveam 25 sau 32 de ani. Sufletul meu era de 18 ani. Traia, visa si iubea ca unul de 18 ani.
Undeva pe drum am imbatranit brusc. Si nu m-am oprit la varsta reala, ci undeva pe la 65-70 de ani. Si nu! Nu zic ca e rau sa ai 65 de ani. E rau sa ai 35...37....38 de ani si sa te simti de 70. Sa te gandesti ca e prea tarziu pentru tine sa mai sari cu parasuta; sa strigi cat te tin plamanii fara sa-ti pese de ce zice lumea; sa sari in baltile de pe drum pana te uzi leoarca, fara sa-ti pese de donsoarele de peste drum care se uita la tine ca la o nebuna; sa razi cu gura pana la urechi la bancul porcos, pe care tocmai ti l-a zis un prieten, fara sa te gandesti ca ti se vad gingiile goale in locul in care alta data aveai masele....
70 de ani... Asa ma simt acum! De ce si cand am imbatranit atat, nu stiu! Poate ca rutina cotidianului, poate presiunile pe care mi le-am autoindus ca pot mai mult si mai mult, poate deceptiile cand lucrurile nu au iesit cum am vrut eu.
Poate m-a ajuns din urma gura lumii si-n loc s-o trimit in treaba ei, am lasat-o sa intre! Desi nu m-am indepartat prea mult de linie, am mers intotdeauna pe langa ceea ce societatea considera normal si de dorit de la un om de varsta mea. Sa fi reusit toate barfele curioase ale babelor de pe drum sa se strecoare in sufletul meu ca niste bolovani si sa mi-l garboveasca incetul cu incetul?
Nu stiu si nu cred ca mai conteaza. Ce stiu e ca vreau iar 18 ani!
Poate ca tot ce trebuie sa fac e sa ma scutur o data strasnic asa ca baba Dochia, sa scap de cele 12 cojoace grele si sa raman iar in pielea celei de 18 ani!
Mai povestim....
Comentarii
Trimiteți un comentariu