Norvegia: Kjerag Bolten - bolovanul care a trezit frica in mine
Despre concediul de anul trecut din Norvegia v-am mai povestit aici, aici, aici si aici. :) Dar in nici una dintre acestea nu v-am povestit despre drumetia noastra pe Kjerag.
Cand pornesti pe traseu, nu-ti dai seama ca te afli la aproape 650 m deasupra marii. De altfel nici nu ti se pare un traseu foarte greu. Te miri poate de inclinatia primei pante, dar zici ca ti se pare. Aceasta e prima impresie.
La nici 100 de metri de traseu iti dai seama ca acest varf de munte nu e tocmai usor. Si nu pentru ca ar avea cine stie ce bolovani/ parapastii pe el, ci pentru ca, stanca lui e usor alunecoasa chiar si cand nu e umeda. Ce sa mai spunem cand ploua cum ni s-a intamplat noua. Incepi sa intelegi ca lanturile montate pe traseu nu sunt un moft, ci un must, mai ales la coborare.
Am pornit cu elan. Abia asteptam sa ajung la Kjerag Bolten, un bolovan intepenit intr-o crevasa, undeva la 1084 m deasupra marii. Aveam deja in minte fotografia cu mine incalecand acest bolovan deasupra abisului. Mustaceam numai gandindu-ma la aceasta! :)
Traseul desi greu, e foarte frumos. Poate ca daca nu incepea ploaia marunta, iar norii nu coborau atat de jos, traseul ar fi fost si mai spectaculos. Insa vremea nu a fost prietana noastra in ziua aceea: la inceput a fost doar vant si putin soare. Nu am reusit sa urcam 150-200 de metri si ploaia a luat locul soarelui, iar vantul s-a asprit. Uite asa ghidul care se afla in fata noastra cu un grup de turisti, a ramas din 3 persoane cu una singura. Restul s-au intors.
Daca reuseai sa ajungi la buza stancii vedeai sub tine marea. Dar pentru ca totul era ud si alunecos, iar vantul nu te slabea de loc, nu am avut curajul sa ma apropiu intr-atat incat sa fac poze. Am urmat traseul marcat: 3 culmi de urcat si o vale. Sincer, m-a bucurat fiecare secunda de pe traseul acesta stancos. Pe prima urcare, stanca era atat de plata incat cautam sparturi pentru a face priza cu varful bocancilor ca sa nu ma duc la vale. Cand ajungea pe stanca, apa ploii se transfoma in mici paraiase.Am inteles atunci cum au reusit smocurile acelea de iarba ratacite sa supravietuiasca pe stanca.
La un moment dat, ploaia s-a rarit si printre nori a aparut un curcubeu. Cred ca se termina in apele marii, dar nu am avut suficient curaj sa ma apropiu atat de mult de marginea stancii.
Am intrat apoi intr-o caldare cu mai multa vegetatie de creasta si cu lacuri mai mari si mai mici. Din varf vedeai poteca facuta de serpasii nepalezi cum coboara usor si apoi urca iar spre cea de a doua culme.
Am trecut pe langa un refugiu aflat in constructie si aici am aflat de la ghidul de pe traseu ca serpasii sunt adusi din Nepal tocmai datorita experientei si indemanarii lor in a face poteci in zone montane. Piatra folosita in cladirea potecii este piatra vulcanica, adusa cu elicopterul.
Dupa ce am trecut de adapost, am inceput sa coboram, cararea devenind din ce in ce mai abrupta, pana vand ne-am intalnit cu doi dintre serpasi. Acestia cladeau poteca manual, luand fiecare piatra in mana, potrivind-o pe carare. Daca nu era buna, luau alta si reluau procesul potrivelii. I-am intrebat daca nu le e frig si daca nu-i deranjeaza ploaia. Ei au raspuns zambind ca pentru ei e o vreme si o temperatura normala, caldura fiind cea care ii deranjeaza.
Ne-am urmat calea, urcand pe ultima culme inainte de Kjerag Bolten. Pe drum am vazut urme de oi. La o noua intalnire cu ghidul l-am intrebat daca sunt turme de oi pe acolo. El ne-a raspuns ca sunt oi salbatice si ca daca ne intalnim cu ele sa nu le hranim. Am intrebat surprinsi "cum adica sa nu le hranim"? Ghidul ne-a spus zambind ca sunt turisti care dau de mancare oilor, diverse chestii comestibile avute in rucsaci, motiv pentru care oile cersesc mancare la intalnirile cu oamenii. :) Noi nu am avut parte de o astfel de intalnire.
Urcarea s-a incheiat intr-un platou deschis. Aici am gasit mai multe indicatoae de traseu. Unul era catre catre Kjerag Bolten. Am urmat traseul pentru a ajunge la o cararuie ingusta printre si peste bolovani. Plouase intr-una de vreo 3 ore. La un moment dat ploaia devenise gheata, un fel de grindina. Bocancii mi se udasera in interior din cauza apei scurse de pe pantaloni. Erau tot mai grei, iar cand paseam faceam un zgomot ca in desenele animate : Splash- splash. Haina mea impermeabila, isi pierduse total impermeabilitatea pe partea stanga. Ploaia si vantul bateau din stanga traseului asa ca toata maneca stanga si partea din fata a hainei erau incarcate cu apa. Degetele de la maini imi erau crete de atata apa.
De pe margine puteai vedea fiordul si orasul Lysebotn. Norii fiind mai jos decat noi nu am putut vedea toata regiunea in splendoarea ei.
Ne-am continuat drumul din bolovan in bolovan pana la Kjerag Bolten. Cand am ajuns langa el, ghidul facea o poza turistului care l-a insotit pana aici. Am mers grabita pana la bolovan, inconjurand una din stanci in care acesta s-a oprit.
Si atunci l-am zarit! Am vazut abisul care se deschidea sub aceasta piatra. Fiindca norii erau foarte jos nici nu puteam vedea fundul crevasei. Ca sa te urci pe bolovan trebuia sa faci un salt mai curajos. L-as fi facut... daca nu era totul ud si alunecos. Dar cand mi-am pus piciorul pe el, ochii mi-au fugit o data cu gandul la ceea ce este (mai bine spus ce nu este) sub el. Stomacul mi s-a urcat in gat, si, atunci am cedat fricii. Si ratiunea mi-a strigat: Nu! Si nu am mai facut pasul cel mare. Ca un caine pofticios la un os prea fierbinte, am mai dat vreo 2-3 tarcoale locului, dar frica a fost stapana mea in acele momente, iar ratiunea imi spunea: " de ce sa strici ceva frumos, doar din orgoliu!". Pe partea cealalta, orgoliul imi zicea:" Si daca nu ai sa cazi?!". Am ales sa ascult glasul ratiunii, atunci. Tehnic cred ca as fi putut face saltul si sa ma ridic in picioare, dar eram speriata de intensitatea fricii care pusese stapanire pe mine.
Frica s-a adancit si mai tare, cand un turist italian, ajuns dupa noi, ne-a rugat sa-i facem o poza. S-a tarat oarecum pe bolovan si cand sa se ridice, a avut un moment de ezitare si de oarecare dezechilibru in care si-a scapat sticla de apa in golul de sub el si, pentru cateva secunde, am crezut ca si el va urma aceeasi cale.
De data aceasta a invins frica!
Ne-am intors pe acelasi traseu, pana la masina. Am ajuns uda leoarca, dar in ciuda ploii si a gustului usor amar de a nu avea suficient curaj sa ma urc pe bolovan, traseul acesta m-a incarcat cu energie si pofta de drumetii. Doar ca excursia noastra in Norvegia se apropiase de sfarsit. Aceasta a fost ultima zi de aventura, a doua zi trebuia sa ajungem in Suedia.
Ne-am propus sa revenim in Norvegia. Sunt multe locuri pe care datorita vacantei scurte si a perioadei alese (sfarsit de septembrie) nu am reusit sa le bifam. Si da, voi calari si bolovanul! :)
Cand pornesti pe traseu, nu-ti dai seama ca te afli la aproape 650 m deasupra marii. De altfel nici nu ti se pare un traseu foarte greu. Te miri poate de inclinatia primei pante, dar zici ca ti se pare. Aceasta e prima impresie.
La nici 100 de metri de traseu iti dai seama ca acest varf de munte nu e tocmai usor. Si nu pentru ca ar avea cine stie ce bolovani/ parapastii pe el, ci pentru ca, stanca lui e usor alunecoasa chiar si cand nu e umeda. Ce sa mai spunem cand ploua cum ni s-a intamplat noua. Incepi sa intelegi ca lanturile montate pe traseu nu sunt un moft, ci un must, mai ales la coborare.
Am pornit cu elan. Abia asteptam sa ajung la Kjerag Bolten, un bolovan intepenit intr-o crevasa, undeva la 1084 m deasupra marii. Aveam deja in minte fotografia cu mine incalecand acest bolovan deasupra abisului. Mustaceam numai gandindu-ma la aceasta! :)
Traseul desi greu, e foarte frumos. Poate ca daca nu incepea ploaia marunta, iar norii nu coborau atat de jos, traseul ar fi fost si mai spectaculos. Insa vremea nu a fost prietana noastra in ziua aceea: la inceput a fost doar vant si putin soare. Nu am reusit sa urcam 150-200 de metri si ploaia a luat locul soarelui, iar vantul s-a asprit. Uite asa ghidul care se afla in fata noastra cu un grup de turisti, a ramas din 3 persoane cu una singura. Restul s-au intors.
Daca reuseai sa ajungi la buza stancii vedeai sub tine marea. Dar pentru ca totul era ud si alunecos, iar vantul nu te slabea de loc, nu am avut curajul sa ma apropiu intr-atat incat sa fac poze. Am urmat traseul marcat: 3 culmi de urcat si o vale. Sincer, m-a bucurat fiecare secunda de pe traseul acesta stancos. Pe prima urcare, stanca era atat de plata incat cautam sparturi pentru a face priza cu varful bocancilor ca sa nu ma duc la vale. Cand ajungea pe stanca, apa ploii se transfoma in mici paraiase.Am inteles atunci cum au reusit smocurile acelea de iarba ratacite sa supravietuiasca pe stanca.
La un moment dat, ploaia s-a rarit si printre nori a aparut un curcubeu. Cred ca se termina in apele marii, dar nu am avut suficient curaj sa ma apropiu atat de mult de marginea stancii.
Am intrat apoi intr-o caldare cu mai multa vegetatie de creasta si cu lacuri mai mari si mai mici. Din varf vedeai poteca facuta de serpasii nepalezi cum coboara usor si apoi urca iar spre cea de a doua culme.
Am trecut pe langa un refugiu aflat in constructie si aici am aflat de la ghidul de pe traseu ca serpasii sunt adusi din Nepal tocmai datorita experientei si indemanarii lor in a face poteci in zone montane. Piatra folosita in cladirea potecii este piatra vulcanica, adusa cu elicopterul.
Dupa ce am trecut de adapost, am inceput sa coboram, cararea devenind din ce in ce mai abrupta, pana vand ne-am intalnit cu doi dintre serpasi. Acestia cladeau poteca manual, luand fiecare piatra in mana, potrivind-o pe carare. Daca nu era buna, luau alta si reluau procesul potrivelii. I-am intrebat daca nu le e frig si daca nu-i deranjeaza ploaia. Ei au raspuns zambind ca pentru ei e o vreme si o temperatura normala, caldura fiind cea care ii deranjeaza.
Ne-am urmat calea, urcand pe ultima culme inainte de Kjerag Bolten. Pe drum am vazut urme de oi. La o noua intalnire cu ghidul l-am intrebat daca sunt turme de oi pe acolo. El ne-a raspuns ca sunt oi salbatice si ca daca ne intalnim cu ele sa nu le hranim. Am intrebat surprinsi "cum adica sa nu le hranim"? Ghidul ne-a spus zambind ca sunt turisti care dau de mancare oilor, diverse chestii comestibile avute in rucsaci, motiv pentru care oile cersesc mancare la intalnirile cu oamenii. :) Noi nu am avut parte de o astfel de intalnire.
Urcarea s-a incheiat intr-un platou deschis. Aici am gasit mai multe indicatoae de traseu. Unul era catre catre Kjerag Bolten. Am urmat traseul pentru a ajunge la o cararuie ingusta printre si peste bolovani. Plouase intr-una de vreo 3 ore. La un moment dat ploaia devenise gheata, un fel de grindina. Bocancii mi se udasera in interior din cauza apei scurse de pe pantaloni. Erau tot mai grei, iar cand paseam faceam un zgomot ca in desenele animate : Splash- splash. Haina mea impermeabila, isi pierduse total impermeabilitatea pe partea stanga. Ploaia si vantul bateau din stanga traseului asa ca toata maneca stanga si partea din fata a hainei erau incarcate cu apa. Degetele de la maini imi erau crete de atata apa.
De pe margine puteai vedea fiordul si orasul Lysebotn. Norii fiind mai jos decat noi nu am putut vedea toata regiunea in splendoarea ei.
Ne-am continuat drumul din bolovan in bolovan pana la Kjerag Bolten. Cand am ajuns langa el, ghidul facea o poza turistului care l-a insotit pana aici. Am mers grabita pana la bolovan, inconjurand una din stanci in care acesta s-a oprit.
Si atunci l-am zarit! Am vazut abisul care se deschidea sub aceasta piatra. Fiindca norii erau foarte jos nici nu puteam vedea fundul crevasei. Ca sa te urci pe bolovan trebuia sa faci un salt mai curajos. L-as fi facut... daca nu era totul ud si alunecos. Dar cand mi-am pus piciorul pe el, ochii mi-au fugit o data cu gandul la ceea ce este (mai bine spus ce nu este) sub el. Stomacul mi s-a urcat in gat, si, atunci am cedat fricii. Si ratiunea mi-a strigat: Nu! Si nu am mai facut pasul cel mare. Ca un caine pofticios la un os prea fierbinte, am mai dat vreo 2-3 tarcoale locului, dar frica a fost stapana mea in acele momente, iar ratiunea imi spunea: " de ce sa strici ceva frumos, doar din orgoliu!". Pe partea cealalta, orgoliul imi zicea:" Si daca nu ai sa cazi?!". Am ales sa ascult glasul ratiunii, atunci. Tehnic cred ca as fi putut face saltul si sa ma ridic in picioare, dar eram speriata de intensitatea fricii care pusese stapanire pe mine.
Frica s-a adancit si mai tare, cand un turist italian, ajuns dupa noi, ne-a rugat sa-i facem o poza. S-a tarat oarecum pe bolovan si cand sa se ridice, a avut un moment de ezitare si de oarecare dezechilibru in care si-a scapat sticla de apa in golul de sub el si, pentru cateva secunde, am crezut ca si el va urma aceeasi cale.
De data aceasta a invins frica!
Ne-am propus sa revenim in Norvegia. Sunt multe locuri pe care datorita vacantei scurte si a perioadei alese (sfarsit de septembrie) nu am reusit sa le bifam. Si da, voi calari si bolovanul! :)
Comentarii
Trimiteți un comentariu